A ne margini sa varam in mintea copilului valori stabilite inseamna a-l conforma unui ideal, a-l conditiona,fara a trezi inteligenta lui. Educatia este strans legata de actuala criza mondiala, iar educatorul care percepe cauzele acestui haos universal ar trebui sa se intrebe cum sa trezeasca inteligenta celor tineri, si ajutand astfel noile generatii sa limiteze conflictele si dezastrele. El trebuie sa acorde intreaga sa gandire, toata grija si afectiunea sa pentru crearea unui mediu potrivit si pentru dezvoltarea intelegerii, astfel incat indivizii, atingand maturitatea, sa poata aborda cu inteligenta problemele care se vor ivi in fata lor. Dar in perspectiva acestei actiuni educatorul trebuie sa se inteleaga pe sine insusi, in loc sa se bazeze pe ideologii, pe sisteme, pe credinte.
Sa incetam a mai gandi in termeni de principii si idealuri. Sa ne ocupam de lucrurile asa cum sunt ele. Caci aceasta considerare a ceea ce este trezeste inteligenta , si inteligenta educatorului este cu mult mai importanta decat cunoasterea sa despre o noua metoda de educatie. Pentru cel ce aplica o metoda, chiar daca aceasta a fost pusa la punct de o persoana inteligenta si chibzuita, metoda devine importanta , iar copilul nu mai are importanta decat in raport cu ea. Copiii sunt masurati si clasificati si in cele din urma instruiti dupa un cod. Procesul acesta poate fi comod pentru educator, insa nici aplicarea unui sistem, nici tirania opiniei si a eruditiei nu poate crea fiinte umane depline.
Educatia in adevaratul sens al cuvantului consta in a intelege copilul asa cum este el, fara a-i impune idealul a ceea ce noi credem ca el ar trebui sa fie. A-l inchide in cadrul unui ideal, inseamna a-l incuraja sa se conformeze, ceea ce naste frica si produce in el un vesnic conflict intre ceea ce este si ce ar trebui sa fie. Iar toate conflictele interioare se manifesta in exterior, in societate. Orice ideal este o veritabila bariera pentru intelegerea pe care am putea-o avea despre copil si aceea pe care ar putea-o avea el insusi despre sine.
Parintii care doresc cu adevarat sa-si inteleaga copilul nu-l privesc prin ecranul unui ideal. Ei il iubesc, il observa, studiaza inclinatiile lui, caracterul lui, particularitatile lui. Numai parintii care nu-si iubesc copilul ii impun un ideal, caci atunci ambitia lor se forteaza sa se implineasca in el, vrand ca el sa devina una sau alta. Dar daca iubesti, nu idealul, ci copilul , atunci exista posibilitatea de a-l ajuta sa se inteleaga pe sine asa cum este.
Daca ,de pilda , copilul este mincinos, la ce bun sa-i pui in fata idealul adevarului? Insa trebuie descoperite motivele pentru care minte . Pentru a ajuta copilul, trebuie sa-i consacri timpul necesar pentru a-l studia si observa.
Si aceasta cere rabdare, iubire statornica. Dar cand n-ai iubire, nici intelegere, constrangi copilul sa se fixeze intr-un anumit fel de a fi, pe care-l numim idealul.
Un ideal este deci o evadare comoda, educatorul care are un ideal este incapabil sa-si inteleaga elevii si sa-i calauzeasca inteligent, caci pentru el, idealul viitor, ceea ce ar trebui sa fie, este cu mult mai important decat copilul prezent. Urmarirea unui ideal exclude iubirea, iar fara iubire nici o problema omeneasca nu poate fi rezolvata.
Educatorul bun este acela care nu se ataseaza de o metoda, ci care studiaza fiecare elev in parte. In raporturile noastre cu copii si adolescentii nu avem de-a face cu mecanisme care pot fi reparate rapid , ci cu fiinte vii, impresionabile, schimbatoare, simtitoare, tematoare, afectuoase. Si pentru a ne ocupa de ele, trebuie sa avem o mare intelegere, puterea rabdarii si a dragostei. Cand acestea ne lipsesc, noi recurgem la remedii usoare si rapide, nadajduim sa obtinem rezultate miraculoase si automate. Daca suntem distrati,macanizati in comportamentul si actiunile noastre, noi ne retragem de la orice chemare care ne deranjeaza si careia nu-i putem raspunde prin automatisme. Si in aceasta se afla una din cele mai mari dificultati in educatie.
Copilul este deopotriva rezultatul trecutului si al prezentului. Deci el este deja conditionat. Daca ii transmitem fundamentul conditionarii noastre, noi perpetuam in acelasi timp conditionarea sa si a noastra. Nu poate exista transformarea radicala decat atunci cand intelegem conditionarea noastra si ne eliberam de ea. A purta discutii asupra educatiei in timp ce noi insine suntem conditionati, este ceva cu totul zadarnic.
Cand copiii sunt mici, fireste ca noi trebuie sa-i ocrotim de pericolele materiale si sa evitam ca ei sa se simta fizic intr-o stare de nesiguranta. Dar din nenorocire nu ne oprim aici. Noi vrem sa modelam felul lor de a simti si a gandi, vrem sa-i modelam dupa nazuintele si intentiile noastre. Cautam sa ne implinim pe noi in copiii nostri, sa ne perpetuam prin intermediul lor.
Construim ziduri in jurul lor, ii conditionam prin credintele noastre, prin ideologiile noastre, prin fricile noastre si sperantele noastre . Iar pe urma plangem si ne rugam cand sunt ucisi sau mutilati in razboaie sau cand experientele vietii ii fac sa sufere.
Aceste experiente ale vietii, care ii fac sa sufere pe copiii nostri prost pregatiti ca sa le primeasca, nu-i vor invata libertatea, ci dimpotriva vor intari vointa lor egocentrica. Eul e facut dintr-o serie de reactii de aparare si de expansiune, iar dezvoltarea lui se afla totdeauna continuta in propriile lui proiectii si in identificarile care ii sunt agreabile. Cata vreme traducem experienta in termeni egocentrici , in ,,eu,, si ,,al meu,, cata vreme eul, ego-ul se mentine cu ajutorul reactiilor sale, experianta nu poate fi libera de conflicte, de confuzie si durere.
Libertatea se iveste doar cand este inteles procesul eu-lui, al subiectului care indura experienta. Doar cand eul, cu reactiile sale acumulate, nu mai este subiectul care indura experienta, experienta capata o semnificatie cu totul diferita si devine creatie.
Daca vrem sa ajutam copilul sa se elibereze de modurile de manifestare ale eului, care produc atata suferinta, fiecare dintre noi trebuie sa inceapa a-si modifica profund atitudinea si relatiile sale cu copilul. Prin gandirea si comportarea lor, parintii si educatorii pot ajuta copilul sa se elibereze si sa se dezvolte in iubire si omenie.
Educatia, asa cum este practicata in prezent, nu incurajeaza in nici un fel intelegerea tendintelor ereditare si ale influentelor mediului ce conditioneaza inima si mintea si intretin frica. Prin urmare ea nu ne ajuta sa razbim prin aceste conditionari si sa scoatem la lumina fiinte omenesti integrale. Orice forma de educatie care se ocupa doar de o parte a omului si nicidecum de omul intreg duce inevitabil la noi conflicte si la suferinte mai mari.
Numai in libertate poate inflori dragostea si omenia, si numai o educatie intemeiata pe cunoasterea de sine poate oferi aceasta libertate. Nici adaptarea unei utopii viitoare nu pot da individului viziunea interioara care ii este necesara pentru a iesi din starea de conflict.
Educatorul priceput, cunoscand natura interioara a libertatii, ajuta pe fiecare elev in parte sa observe si sa inteleaga valorile si constrangerile sociale pe care le proiecteaza - il ajuta sa devina constient de influentele exterioare care-l conditioneaza si care lucreaza asupra lui - il ajuta sa vada ca propriile sale dorinte contribuie la limitarea mintii si la nasterea fricii - il ajuta, pe masura ce creste, sa obseve si sa inteleaga relatiile sale cu toate lucrurile, intrucat nazuinta de realizare personala naste conflicte si suferinte.
Fara indoiala , este cu putinta a ajuta pe individ sa perceapa, fara conditionare, valorile dirabile ale vietii. Unii vor obiecta ca aceasta completa dezvoltare a individului ar conduce la haos - dar este aceasta adevarat??
Lumea este deja intr-o stare de confuzie, iar aceasta se produce pentru ca individul n-a invatat sa se inteleaga pe sine insusi. In timp ce i s-au acordat anumite libertati superficiale, el a fost invatat sa se conformeze, sa accepte valori consacrate.
Impotriva acestei inregimentari multi se revolta, dar din nefericire revolta lor este doar o reactie conditionata si care nu face decat sa intunece existenta. Un bun educator , stiind ca mintea are tendinta de a reactiona, ii ajuta pe tineri sa schimbe valorile stabilite, nu reactionand, ci invatandu-i sa fie constienti de intregul proces al vietii. O deplina cooperare intre om si om nu este posibila fara integrarea pe care o educatie potrivita poate s-o trezeasca in individ.
De ce suntem atat de siguri ca este imposibil pentru noi si pentru generatia noua, de a provoca o modificare fundamentala in raporturile umane, multumita unei educatii potrivite? N-am incercat inca niciodata, si cum cei mai multi dintre noi se pare ca se tem de educatia despre care vorbesc, nu suntem inclinati sa o incercam. Ferindu-ne in acelasi timp de a examina chestiunea in fond, afirmam ca natura umana nu poate fi schimbata, acceptam lucrurile asa cum sunt si incurajam copilul sa se adapteze societatii actuale, il conditionam dupa felul nostru de a trai si avem dorinta vie sa o scoata cat mai bine la capat. Dar oare o asemenea modelare intemeiata pe valorile noastre curente, care ne duc la foamete si la razboi, poate fi numita educatie?
A conditiona copilul pana a-l face sa accepte mediul asa cum este, ar fi o prostie vadita. Cata vreme nu introducem o schimbare in educatie, vom fi de-a dreptul responsabili de perpetuarea haosului si mizeriei. Iar daca se iveste o revolutie brutala si monstruoasa, ea nu face decat sa dea posibilitatea unui grup de persoane de a exploata la randul lor fara mila. Fiecare grup ajuns la putere pune in actiune propriile sale mijloace de asuprire, fie prin persuasiune psihologica, fie prin forta brutala.
Din motive politice si industriale, disciplina a devenit un factor important in structura sociala actuala si din cauza dorintei noastre de a fi psihologic in siguranta, noi acceptam si practicam diferite forme de constrangere. Ele asigura un rezultat, iar noi pretuim scopul ca fiind mai importante decat mijloacele, desi mijloacele determina scopul.
Unul dintre pericolele disciplinei este ca sistemul devine mai important decat fiintele umane care sunt cuprinse in el . Sistemul se transforma intr-un inlocuitor al iubirii si ne atasam de el pentru ca inimile noastre sunt goale. Libertatea nu-si croieste niciodata drum prin discipline, prin impotriviri. Ea nu este un scop, un obiectiv de atins, libertatea este la inceput nu la sfarsit, ea nu sta in vreun ideal indepartat.
Libertatea nu inseamna prilejul de a ne satisface un gust personal sau de a nu tine seama de respectul pentru altcineva. Educatorul sincer va ocroti copilul si-l va ajuta in toate modurile cu putinta sa se dezvolte in sensul unei libertati reale, dar ii va fi cu neputinta s-o faca daca este adeptul unei ideologii oarecare, daca este oarecare dogmatic sau pornit pe o cercetare personala. Sensibilitatea niciodata nupoate fi trezita prin constrangere. Nu poti obliga copilul sa fie linistit, iar a folosi constrangerea inseamna ca n-ai observat ce anume face pe copil sa fie incapatanat, obraznic, etc. Constrangerea naste antagonism si frica. Recompensele si pedepsele sub orice forma nu fac decat sa inrobeasca si sa amorteasca mintea, si daca aceasta este ceea ce vrem, educatia prin constrangere este un procedeu excelent.
Dar o astfel de educatie nu ajuta nici la a intelege copilul, nici nu poate crea un mediu in care sa inceteze sentimentul separatiei si al urii.
Iubirea pentru copil contine ea singura in mod potential toata educatia. Dar cei mai multi oameni nu-si iubesc copii, ei au ambitii pentru ei - ceea ce inseamna ca au ambitii pentru ei insisi. Din nefericire suntem atat de ocupati cu activitatile mintii incat avem putina vreme pentru elanurile inimii. La urma urmei disciplina inseamna rezistenta - si oare rezistenta poate vreodata sa nasca iubire? Disciplina poate doar sa ridice ziduri in jurul nostru, ea nu produce intelegerea, caci intelegerea este rodul observarii, al cercetarii, atunci cand toate prejudecatile au fost date la o parte.
Disciplina este un mijloc lesnicios de a avea copilul in mână, dar ea nu ajuta la intelegerea problemelor pe care le pune viata. O anumita forma de constrangere, o disciplina comportand pedepse si recompense poate fi necesara pentru a mentine ordinea si o liniste aparenta, atunci cand sunt multi elevi intr-o clasa, dar un educator bun, care se ocupa doar de un numar mic de elevi, are oare nevoie de un regim de asuprire, intitulat politicos ,, disciplina?,, Daca salile de clasa nu sunt aglomerate, iar profesorul poate sa acorde intreaga sa atentie fiecarui copil, sa-l observe si sa-l ajute, evident constrangerea sau dominarea nu sunt necesare sub nici o forma. Daca intr-un astfel de grup, un elev persista sa creeze dezordine, sa fie turbulent fara motiv, educatorul trebuie sa se informeze cu privire la cauza conduitei lui rele, care poate fi urmarea unui regim alimentar nepotrivit, a unei lipse de odihna, a conflictelor familiale sau a vreunei frici ascunse.
,, Daca profesorul cere respect de la elevii sai si el are foarte putin respect pentru ei, este evident ca el va provoca indiferenta si o lipsa de respect. Daca nu se tine seama de viata omeneasca, stiinta nu va duce decat la distrugere si mizerie. Cultivarea respectului pentru altul este un element esential al educatiei, dar daca educatorul nu poseda el insusi aceasta calitate, el nu-si poate ajuta elevii sa ajunga la o viata integrata.,,
Jiddu Krishnamurti- Despre educatie
http://www.scribd.com/doc/30028753/Jiddu-Krishnamurti-Despre-educatie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu