Maestrul interior si jocul aspectelor

Realitate şi Cine este Maestrul Interior?                                                                                

Răspunsul, ca de multe ori în experienţele de conştiinţă extinsă, este paradoxal. Maestrul Interior este un nivel al Fiinţei noastre atât de larg, atât de cuprinzător, încât cuprinde toate aspectele noastre, dar nu se identifică cu nici unul. Într-un anume sens, el este Nimeni, pentru a putea fi Totul. Maestrul Interior este Sufletul, este Sinele sau, l-aţi putea numi, aşa cum a făcut-o omenirea un timp foarte îndelungat, Dumnezeu. Este acea instanţă lăuntrică despre care nu se poate spune nimic, pentru că orice ar fi spus, ar fi prea puţin, este Cel al cărui Nume nu poate fi rostit, nu pentru că ar fi prea sacru, ci pentru că orice nume este o limitare, iar El nu cunoaşte limitările. Maestrul Interior suntem noi înşine, în starea cea mai largă de conştiinţă, este Creatorul tuturor nivelurilor de experienţă, al tuturor jocurilor interioare pe care le jucăm, în toate dimensiunile. Este Tot ceea ce suntem, dincolo de orice definiţie şi de orice conceptualizare de care ar putea fi capabilă mintea aspectului uman. Maestrul Interior suntem noi înşine atunci  când experimentăm starea de Prezenţă.

Realitate şi Adevăr

Cine suntem noi atunci când Maestrul Interior este absent? Atunci când suntem în starea ordinară de conştiinţă, aceea pe care o practicăm de atât de mult timp? Ei bine, probabil că cea mai simplă formulare ar fi aceasta: suntem aspecte ale fiinţei noastre integrale. Suntem identificaţi complet cu aşchii din marele întreg. Jucăm roluri şi aceste roluri se reflectă în textura realităţii pe care o experimentăm. Ceea ce experimentăm este perfect real, dar este o realitate parţială, limitată, pe un singur nivel. În timpul în care suntem complet identificaţi cu aceste realităţi uităm anvergura formidabilei fiinţe spirituale care suntem în Adevăr. Iar această amnezie afectează experienţa noastră. Pierdem o parte substanţială din sensibilitatea noastră, din percepţiile noastre, din intuiţiile noastre, din acea cunoaştere intrinsecă a Fiinţei integrale şi, mai ales, pierdem echilibrul natural care este un atribut al acesteia. Stările parţiale de conştiinţă ar putea fi numite “stări ale dezechilibrului” de toate felurile, fizic, energetic, emoţional şi mental şi spiritual. Experimentăm deci anumite paliere ale propriei noastre fiinţe, anumite niveluri de realitate şi, întotdeauna aceste experienţe conduc în prima fază la o stare de dezechilibru interior.
Este aceasta o experienţă negativă? Este aceasta o soartă, un destin nefericit al îngerilor care se încarnează, de a fi condamnaţi la dezechilibru? Este această condamnare urmarea unei vinovăţii primordiale care atârnă greu deasupra umanităţii?
Explorarea propriei Creaţii

Nici vorbă. Nu am fost condamnaţi la dezechilibru şi nu există nici o vină primordială. Adevărul este mult mai spectaculos decât acest amărât scenariu demn de liniara minte omenescă aflată în căutarea unor explicaţii cauză-efect. Adevărul este superb. Nu numai că nimeni nu ne-a condamnat la această experienţă a încarnării şi a jocului aspectelor, dar noi suntem aceia care ne-am asumat intrarea într-o asemenea experienţă extraordinară. Fiinţa noastră supremă, acel faimos Sine, acel faimos Eu Sunt, acel faimos dumnezeu interior pe care îl mai numim şi Suflet, este cel care a ales să intre în acest uluitor proces ce presupune amnezia spirituală şi experimentarea adâncă a propriilor aspecte. El a ales cândva să se arunce, cu un curaj nebun, în această experienţă despre care nu ştia când sau cum avea să se sfârşească. El a ales să experimenteze cele mai dense niveluri ale propriei sale fiinţe, să se indentifice cu cele mai “întunecoase” cotloane, cu cel mai necunoscute adâncuri ale propriei sale conştiinţe şi ale propriei sale creaţii.
De ce ar face acest lucru o fiinţă “de lumină”? De ce ar coborâ un înger în adâncurile “tenebrelor” cu densitatea cea mai mare? Cu ale cuvinte, de ce ar alege o fiinţă diafană şi rarefiată o experienţă a încarnării ca om, într-un trup făcut din “pământ” şi din “piatră”, prin venele căruia să curgă sânge, precum râurile curg în venele acestei planete alese? Pare absurd…. din punctul de vedere al unui uman ne-trezit la adevărata a conştiinţă. Din punctul de vedere al unui uman care, pur şi simplu, neagă starea încarnată în căutarea sa “spirituală”.
Perspectiva Sufletului care a ales experienţa încarnării, a Sinelui, este total diferită de aceea a umanului. Umanul nu este decât un aspect, o aşchie a Sufletului. El încearcă să “înţeleagă” în cheia logică liniară motivaţiile Sufletului. Dar acestea nu ar încăpea niciodată în logica umană deoarece există pe un alt nivel, mult mai vast. Ceea ce din perspectivă umană pare o condamnare absurdă şi nedreaptă, sau urmarea unei vinovăţii inimaginabile, de la nivelul Sinelui integral este o experienţă magistrală, căci permite acestuia să trăiască la niveluri de o profunzime enormă propriile sale aspecte. Sinele cunoaşte perfect faptul că în Adevăr, el se scufundă în experimentarea unor niveluri care fac parte din el însuşi, care sunt propria sa Creaţie. El cunoaşte faptul că jocul încarnării este un joc interior, care se petrece în propria sa Conştiinţă şi singurul mod în care se poate explora pe Sine, în toate aspectele sale, este acela de a le trăi în mod direct, ca şi cum aceea ar fi singura realitate posibilă.
Coborârea în densitate sau încarnarea
Şi astfel, într-o bună “zi”, Creatorul puternic şi rafinat care Sunt decide să se cunoască pe Sine. Cine sunt cu adevărat, cât de vast, cât de adânc, cât de nesfârşite sunt meandrele propriei mele Creaţii? Singura cale de a afla este aceea de a deveni una cu cu aceste meandre. Cu cele mai dense, cele mai puţin explorate teritorii ale propriei mele fiinţe. Care sunt acestea? Cele mai “materiale”, desigur, cele în care “lumina” pare să fi dispărut cu desâvârşire. Întunericul. Materia. Pământul. Spaţii care par complet de nelocuit pentru o fiinţă inefabilă. Greutatea, limitarea în mişcare, limitarea în creaţie par inacceptabile pentru o fiinţă a cărei natură este inefabilă şi sensibilă. Dar tocmai aceasta este provocarea. Conştiinţa faptului că aceste teritorii, aceste tărâmuri dense fac parte din propria Creaţie, că sunt limitele cunoscute a tot ceea ce există, tocmai aceasta este provocarea pentru o asemenea fiinţă. Este, la nivelul Sufletului, o explorare de Sine. O coborâre în tenebrele Spiritului.

Dincolo de minte

Cele mai curajoase asemenea fiinţe, pe care le numim, într-un fel cam prozaic şi desuet “Îngeri”, care au vocaţie de explorator, se aruncă astfel în experienţa încarnării ca om, pentru prima dată în lunga lor istorie care este una cu istoria Creaţiei. Aşa a început povestea acestei rase splendide pe care o numim Umanitate. Rasa îngerilor care au curajul încarnării. Odată cu prima încarnare, Îngerul sau cum vreţi să-l numiţi, se pomeneşte aruncat într-un fel de carusel al experienţelor cărora nu le mai poate scăpa uşor. Este o stare de identificare completă cu aspectele umane, dense ale Fiinţei. Suntem identificaţi complet cu corpul nostru, apoi cu diferitele noastre roluri în care ne turnăm energia creaţiei şi credem că suntem fiecare dintre aceste roluri. Nu mai ştim cine suntem cu adevărat, dar ne identificăm în mod succesiv cu o întreagă scală de experienţe. În ultimă instanţă devenim una cu emoţiile noastre şi cu gândurile noastre, şi, pe treptele cele mai rafinate ale experienţei umane, ne identificăm cu concepte, cu sisteme de gândire, cu idei, cu doctrine de orice fel, produsele ultime ale minţii. Parcurgem un drum imens în încarnare, pesărat cu iluzii din ce în ce mai rafinate, până când, într-o bună zi, ajungem la limitele acestei realităţi administrate de minte. Mintea nu este decât un aspect, un instrument fabulos destinat supravieţuirii fizice, capabil de evoluţie şi de auto-reflectare. Dar vine momentul acesta în care, Îngerul aflat în experienţa încarnării şi identificat complet cu aceste realităţi administrate de minte, ajunge singur la limitele butaforiei. Mintea îşi descoperă propriile graniţe şi înţelege faptul că dincolo trebuie să mai fie ceva care îi scapă. Este cazul celor mai luminate minţi omeneşti care ating pragul transcendenţei. Dincolo de minte.

Karma
Este un proces care durează mii de vieţi. Deobicei. Căci există şi fiinţe care au străpuns mai repede vălul iluziei. Mulţi cred că atunci când se sfârşeşte o experienţă ca uman, mergem într-o lume în care toate informaţiile şi tot eea ce vrem să ştim devine disponibil. Adevărul este că nu devenim mai înţelepţi odată cu traversarea pragului între o viaţă şi alta, căci acea parte din noi care se transformă păstrează identificările cu care a venit din toate vieţile precedente. Aceasta este celebra karma. Credinţa că suntem ceva anume, că suntem dintr-un neam anume, că aparţinem unei linii sau alteia, că suntem legaţi prin relaţii de orice fel de alte fiinţe asemenea nouă cu care am împărtăşit experienţa încarnării. Dar nu este decât un al văl al iluziei. Noi înşine decidem de ce anume suntem ataşaţi, ce anume experienţe trebuie să aibă vreo urmare, dacă suntem “vinovaţi” sau nu faţă de o altă fiinţă şi dacă avem ceva de plătit. Această credinţă ne urmăreşte dincolo de pragurile transformării pe care o numim moarte, şi atâta vreme cât ne identificăm cu vreunul dintre aspectele noastre, suntem în roata karmică. Ieşirea din această roată karmică survine numai atunci când, în sfârşit, trăim revelaţia că esenţa noastră nu este supusă nici unei condiţionări, că nu avem nimic de plătit sau reglat, că totul nu este decât o experienţă în adâncurile conştiinţei noastre. Este descoperirea că dansului nesfârşit al identităţilor parţiale pe care ni le asumăm cu toţii, descoperirea jocului cosmic al Fiinţei. Această descoperire nu poate veni niciodată din minte. O revelaţie este o experienţă, nu ceva ce poate fi descoperit logic.

Ascensiunea

După un parcurs al iluziei, cale de mai multe sau mai puţine vieţi încarnate, Îngerul începe să aibă intuiţia a ceea ce este cu adevărat. Începe să trăiască, în stare încarnată, experienţe ale Sufletului. Cu alte cuvinte, realităţile mai înalte ale propriei sale Fiinţe, care timp de mii de vieţi au fost scufundate în uitare, încep să-şi facă loc în realitatea umană. În corp. Începe să apară conştienţa asupra unităţii tuturor realităţilor parţiale, înclusiv asupra celei corporale, energetice, emoţionale şi mentale, care fac parte dintr-un singur Adevăr. Cel al Sinelui, al Sufletului. Este momentul marii împăcări cu sine, momentul în care Îngerul începe să-şi amintească cine este cu adevărat. Rasa umană ajunge la transformare, căci îşi descoperă esenţa divină. Ceea ce am crezut că este undeva, acolo, departe, ceea ce am numit dumnezeu sau Sufletul sau oricum altcumva şi am crezut că este o realitate îndepărtată, se dovedeşte a fi aici, acum, prezentă în orice moment. Orbirea dispare, amnezia devine translucidă, memoria acelei părţi din noi pe care am crezut-o străină se resuscită şi încetul cu încetul redobândim conştienţa Îngerului. Numai că nu suntem morţi, nu suntem în rai, nu suntem pe altă lume, nu suntem în ceruri, ci aici, pe pământ, în starea încarnată. Această trăire a fost numită Iluminare sau Ascensiune, iar aceia care au trăit-o au fost marii Maeştrii spirituali ai umanităţii, marii învăţători ai tuturor timpurilor şi ai tuturor tradiţiilor spirituale ale planetei.
Personal, sunt prudent cu termenul de Iluminare, căci exclude cumva tocmai starea încarnată care a fost şi este scopul acestei experienţe extraordinare a îngerilor umani. Mulţi continuă să creadă că această iluminare implică o ieşire din densitate, din “întunericul” încarnării, în vreme ce de fapt este vorba despre o integrare a celor două lumi, o redobândire a conştienţei unităţii Creaţiei. De aceea prefer termenul de “reunificare” sau de trăire a stării de integritate a Fiinţei.
Ei şi? Ce a câştigat Îngerul din această experienţă a scufundării în starea de identificare cu materia? De ce a fost nevoie de asta?

Expansiunea Creaţiei. Prin noi

Nu, nu a fost nevoie. Şi nici nu au făcut această experienţă decât un număr foarte, foarte mic din miriadele de fiinţe inefabile care alcătuiesc Creaţia. Dar aceia care au făcut-o s-au transformat în altceva. Rasa Umană, sau, dacă vreţi, a Îngerilor Umani au schimbat pentru totdeauna întreaga Creaţie. Conştienţa Îngerului, a Fiinţei, a coborât în cele mai profunde adâncimi ale sale şi astfel a condus la expansiunea a tot ceea ce există. Din această perspectivă, Umanitatea este, cu adevărat, vârful de expansiune al Creaţiei.
Cine este aşadar acela pe care-l numim noi, cei care suntem în Călătoria Inimii, Maestrul Interior?
Creatorul conştient
Este acel aspect divin al Conştiinţei noastre care, încetul cu încetul, îşi face loc în experienţa umană. Maestrul Interior este conexiunea noastră cu acea cunoaştere infinită şi intrinsecă a tot ce există. Este sursa oricărei intuiţii, a oricărei creaţii şu creativităţi care se manifestă în viaţa umană, este sursa oricărei inspiraţii şi a curajului de a fi noi înşine. Este sursa încrederii şi a acceptării. Şi mai ales este Acela care are puterea de a crea în mod conştient realitate. În punctul în care suntem conectaţi cu Maestrul Interior, devenim Maestrul Interior, căci experimentăm acel nivel de conştiinţă al unităţii a tot ceea ce suntem. Este starea lui Eu Sunt, starea de Prezenţă completă, trăirea completitudinii Fiinţei.

Starea de Prezenţă

Singura cale către trăirea Maestrului Interior este Prezenţa. A fi în Prezenţă înseamnă a fi conştient de toate aspectele şi de toate dimensiunile propriei fiinţe, simultan. Înseamnă a simţi totul, a lăsa totul să treacă prin sine şi a nu reţine nimic. Şi mai ales, a nu judeca nimic. A nu despărţi nimic în perechi de contrarii. A percepe unitatea fundamentală a tot ceea ce există. Mai înseamnă a accepta totul şi a avea percepţia diferitelor aspecte ale Adevărului ca fiind ceea ce sunt: aspecte parţiale ale Întregului. Înseamnă a nu fi indentificat cu diferitele roluri pe care un înger uman este atât de obişnuit să le joace. realitatea are darul de a ne atinge întodeauna, în cele mai sensibile zone, are darul de a ne arunca exact în rolurile noastre cele mai “dragi”. Cu cât rolurile noastre sunt mai rafinate, mai subtile, cu atât perceperea Adevărului este mai dificilă. De pildă atunci când ne identificăm cu aspectul ” intelectualului”, “vindecătorului”, cu cel al”căutătorului spiritual” sau al “celui care aduce lumina ăn această lume întunecată”, perceperea Adevărului este foarte dificilă. “Binele” este o capcană foarte rafinată, căci implică dihotomia bine-rău (sau “întuneric-lumină” sau “materie-spirit” etc) ca bază de articulare a realităţii şi astfel exclude unitatea completă a acesteia. Cel aflat în această identificare trăieşte o realitate care are ca premiză jocul dinamic al contrariilor. Este o realitate a aspectelor şi a rolurilor în care Maestrul Interior nu poate să încapă.

Transcenderea durerii

Maestrul Interior percepe Adevărul şi pentru el realităţile duale nu sunt decât realităţi parţiale, ale unor aspecte ale Fiinţei şi nu ale Fiinţei Integrale. Maestrul Interior nu se teme de experimentarea durerii, fie ea fizice, emoţionale sau de alt tip, căci ştie faptul că, până la un punct, durerea este inerentă stării de încarnare. Dar refuză suferinţa, care este o prelungire mentală a durerii prin gândirea “despre” o anumită situaţie. Realitatea aspectelor are talentul de a ne atrage atenţia asupra identificărilor noastre cu diferitele noastre roluri. Tensiunea, adică durerea, de orice tip ar fi, este semnul unei identificări cu un aspect. Şi deci un instrument excepţional al evoluţiei interioare. Ce facem deci atunci când apare durerea? Ce facem atunci când apare un disconfort al trăirii?
De-obicei îl negăm şi încercăm să scăpăm de el. Dacă este o tensiune care apare într-o relaţie cu cineva, mai întâi aruncăm vina pe celălalt: el este acela care ne face să suferim. Ha! Iluzie! Niciodată celălalt nu este cel care ne provoacă durerea. El doar joacă un rol cu care este identificat, iar acest lucru presează în mod dureros propria noastră identificare. Ceea ce ne doare este propria noastră identificare cu rolul respectiv. Aspectele noastre pot fi “atacate” de celălalt, niciodată Maestrul Interior. Durerea este deci a spectelor, nu a Maestrului. Maestrul transcende identificarea cu aspectele parţiale, le include în Sine fără să le nege, le acceptă fără să le judece ca pe o parte a experienţei asumate.

Vindecarea

Orice vindecare are legătură cu trecutul şi cu identificarea cu aspectele noastre. Trecutul cuprinde poveştile pe care le spunem şi le credem despre noi înşine. Sunt poveştile aspectelor. Orice poveste despre noi înşine este parţială şi nu reflectă Adevărul întreg. Da, am fost copilul nefericit, soţul, iubitul, etc, în viaţa aceasta sau în oricare alta (poveste), dar în acelaşi timp eram cu mult mai mult decât atât. În acelaşi timp eram şi Fiiţa integrală, eram şi Maestrul conştient de faptul că trăieşte un joc al iluziei (Adevărul). Doar că nu îmi aminteam acest lucru şi astfel povestea pe care mi-o spuneam despre mine era singura mea realitate pe care o trăiam din plin.
Momentul vindecării este momentul trăirii complete a Adevărului. Momentul transcenderii tuturor poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Nu este vorba despre a nega aceste realităţi pe care le-am trăit ca fiind adevărate, ci despre a recunoaşte faptul că sunt doar parţiale şi a trăi Integralitatea Fiinţei. Este momentul în care, din hăţişurile identificărilor renaşte Maestrul Interior.
Toate bolile fizice, energetice, emoţionale şi psihice îşi au sursa în identificari cu roluri sau mecanisme de gândire şi conceptuale. Adevărata vindecare este întotdeauna spirituală şi presupune dez-identificarea de aceste roluri şi poveşti pe care ni le spunem nouă înşine şi în care credem ca fiind singura realitate. (de citit Richard Moss, Fluturele negru, Mandala Fiinţei şi Vindecarea începe în Interior) Vindecătorul Interior despre care vorbeşte Stan Grof este un alt nume al Maestrului Interior care transcende orice rol, orice aspect, orice identificare. În acest punct, vindecarea integrală este o transformare spirituală. Singura vindecare posibilă, de fapt.

Relaţiile şi rolurile

Poveştile pe care ni le spunem despre noi sunt întotdeauna în conjuncţie cu poveştile celorlalţi, după cum aspectele cu care ne identificăm se sprijină pe aspectele cu care se identifică ceilalţi. Totul este relaţie. Joc rolul fiului şi cineva va juca rolul mamei, după cum altcineva va juca rolul fiului meu. Este un mare spectacol în care Sufletele îşi asumă roluri şi poveşti, uitând cine sunt cu adevărat şi faptul că nu este decât un joc. Multă suferinţă se naşte din aceste identificări. Pe de-o parte căutăm la ceilalţi ceea ce nu ne oferim singuri: iubire, respect etc. Pe de-altă parte îi judecăm pe ceilalţi aşa cum ne judecăm pe noi înşine. Vânăm în ei propriile noastre umbre. Aceasta naşte suferinţa, care este o durere prelungită cu ajutorul minţii. Ne dor nu atât situaţiile, cât gândurile noastre despre situaţii. (de citit Byron Katie, Iubeste ceea ce este) Dez-identificarea de procesele de gândire, descoperirea că noi nu suntem gândurile noastre ci mult mai mult decât atât, conduce la ieşirea din suferinţă.
Întreaga noastră viaţă încarnată este relaţie şi rol. Privită astfel, relaţionarea devine un instrument fabulos de evoluţie, căci ceilalţi nu fac decât să reflecte înapoi propriile noastre identificări şi mecanisme. Conştientizarea acestora şi alegerea conştientă a propriei realităţi este un act care face posibilă trecerea de la trăirea aspectelor la trăirea stării de conştiinţă a Maestrului Interior. Descoperim ceea ce voia să spună Isus cu “să nu judeci”. A judeca aspectele celorlalţi înseamnă a judeca propriile tale identificări. A-i condamna este echivalent cu condamnarea de sine. Privirea Maestrului Interior este o privire de la nivelul Sufletului, care percepe jocul aspectelor şi ştie faptul cădincolo de aceste realităţi se află Adevărul Sufletului. Maestrul Interior nu numai că nu judecă nici o experienţă a nimănui, dar onorează această experienţă, oricare ar fi ea, recunoscând dreptul oricărui Suflet de a alege orice identificare i-ar fi necesară în evoluţia sa.
Transcenderea nivelurilor de identificare cu aspectele noastre şi trăirea stării Maestrului Interior nu înseamnă că ieşim complet din roluri. Câtă vreme suntem în starea încarnată, rolurile noastre, pe care le jucăm unii faţă de ceilalţi sunt inerente. Maestrul Interior nu uită nici o clipă însă de natura sa trascendentă, aflată dincolo de orice rol. El joacă rolul, dar nu se identifică cu acesta. Aceasta îl face conştient de rolurile celorlalţi, care devin transparenţi în faţa privirii sale.
Un fel de Epilog
Trăirea stării Maestrului este o chestiune interioară. Înseamnă întoarcerea privirii din exterior, către înlăuntru. Înseamnă a nu mai căuta repere şi confirmări în afară, ci a avea încredere absolută în Sine. Mai înseamnă Prezenţă absolută şi conştieţă a tuturor stărilor interioare şi a tuturor nivelurilor Fiinţei. Înseamnă a simţi permanent nivelurile fizic, energetic, emoţional şi mental, fără a te identifica cu nici unul din acestea. Înseamnă a simţi nivelurile rarefiate ale fiinţei, numite generic “spirituale”, fără a părăsi realităţile parţiale ale fiinţei omeneşti enumerate mai sus. Maestrul nu pleacă din corpul, energia, emoţia, gândirea sa, nici un moment, pentru a accesa aceste niveluri spirituale, ci dimpotrivă, le aduce pe acestea în Punctul său de Prezenţă care ajunge să fie un punct de convergenţă a tuturor dimensiunilor. Metafizica Maestrului înclude în mod intrinsec dimensiunea sa umană,căci altfel, Adevărul său nu ar fi complet. Maestrul Interior este deci o fiinţă umană care a devenit conştientă de propria sa divinitate, care a ajuns să încorporeze în dimensiunea sa încarnată conştienţa Fiinţei sale complete.
Horia Turcanu    http://www.calatoriainimii.net/